Pentru a înţelege mesajul Adevărului, este imperios să cunoaştem sensul cuvântului a crede, împreună cu derivatele acestuia. Astfel, a considera, a crede de cuviinţă, a fi de părere, reprezintă sensul grecescului nomizo, în contrast cu a fi convins, a crede cu certitudine, care reprezintă sensul grecescului pisteuo. Fireşte, că legat de credinţă nu poate fi decât pisteuo. De aceea, acţiunea verbului este benefică după o cercetare atentă, lăuntrică, a subiectului crezut, caz în care avem de a face cu credinţa – cuvânt eliptic de plural (chiar dacă veleitarii sunt de altă părere !). Dimpotrivă, fără cercetare atentă, logică, acţiunea verbului devine malefică, consecinţa firească ne mai fiind credinţa, ca în primul caz, ci credulitatea şi fanatismul ! În acest precept, nu e de mirare că acordul între cel în cauză şi cei care sunt de altă părere se realizează prin dictatură, violenţă şi sinucideri în scopul uciderilor în masă – cazul religiilor anticriste.
  Credincios înseamnă, în principal, cel ce trăieşte prin credinţă, iar fidel înseamnă statornic în sentimente şi în convingeri, devotat, fiind opusul trădătorului. Creatorul nu are cum să fie credincios, pentru că El nu trăieşte prin credinţă; Lui toate îi sunt direct accesibile. El este fidel şi infailibil !

  Confundarea credinţei cu concepţia lumească (umană) despre viaţă şi moarte, în diversitatea ei, este consecinţa logică a NECUNOAŞTERII. Un ignorant nu poate face afirmaţii despre Divinitate, Scriptură, Adevăr, credinţă, decât în necunoştinţă de cauză. Afirmaţiile sale vor fi, inevitabil, false, şi acceptate doar de către creduli. Şi tocmai credulitatea este în antiteză cu credinţa. Credincios este cel ce are credinţă numai în Adevăr, spre deosebire de credul, care crede orice absurdităţi, sfidând însăşi propria sa minte. A-i numi credincioşi pe cei ce se închină la oase mortuare  (aşa-zisele moaşte) reprezintă  nu  numai o gravă atingere la adresa Dumnezeului Atotputernic, dar chiar şi la adresa ştiinţelor naturale!
   Diversele concepţii lumeşti: adoraţia zeilor, glorificarea omului biologic, glorificarea anumitor animale, adoraţia îngerilor, adoraţia sfinţilor – adică a unor morţi (necrolatria), adoraţia cultelor   religioase înfiinţate prin falsificarea creştinismului, toate acestea, ca şi multe altele asemănătoare, sunt concepţii spirituale omeneşti, având ca motivaţie credulitatea şi nu pot fi denumite „credinţe”, decât de către profani. Credulitatea este maladia umană, ce stă la baza tuturor neajunsurilor omului de pe Terra, este prelungirea stării de sclavie spirituală a omenirii. Acceptarea deliberată a nebuniei unei minţi bolnave, de către mase întregi de oameni, fără a fi invocat darul cel mai de preţ al omului biologic – gândirea superioară (profundă, liberă), duce la tot felul de concepţii, care mai de care mai năstruşnice şi mai aberante.

  Credinţa, spre deosebire de credulitate, nu este acceptarea oarbă a informaţiei referitoare la o doctrină, la un fenomen, ci este, în primul rând, reazem al temeliei (deci, mai mult decât temelie !), convingere nezguduită, certitudine, în greceşte – ipostates şi, în al doilea rând, atestarea, supunerea la probă a convingerii, în greceşte – eleghos. În acest precept, credinţa este numai în Creator, în Logosul Său şi în cele ce nu se văd (nu se percep cu simţurile primatelor, dar se percep prin intuiţie). Nu foloseşte la nimic bun însuşirea oarbă a conţinutului diverselor scrieri fanteziste, etalate ca piatră filosofală, scrieri ce se regăsesc, în majoritatea lor, în toate religiile de pe Glob. Iesus a spus: Cunoscând Adevărul deveniţi liberi (Ioan 8.32), iar apostolul Paulos spunea şi el: Cercetaţi toate lucrurile şi reţineţi ceea ce este just (1 Tesaloniceni 5.21), şi îndemnurile oferite de Cartea Adevărului pot continua.

  Omul, dacă vrea să trăiască prin credinţă, trebuie să fie liber cugetător şi nu silit să creadă cum i se impune de către alţii. Liberul cugetător nu este şi nici nu poate fi ateul, care se autodefineşte ca fiind fără nici un dumnezeu, fiind doar fără Dumnezeul Suprem, dar având „dumnezei” destui ! Ateul se conduce după concepţiile ateiste, adică după teoriile elaborate de alţii şi nu după convingerea proprie – care rezultă în urma cercetării atente şi lăuntrice, nefiind astfel liber cugetător, ci un robot servil al învăţăturii ateiste ! Înţelegerea Adevărului şi a Vieţii, de către un asemenea „cugetător”, este, practic, nulă, chiar în rândul  intelectualităţii de elită ! Iată una din perlele aflate la mare vogă, propovăduită în învăţământul mediu şi universitar: „Conform teoriei creaţioniste, omul a fost creat de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea sa, primii pământeni, Adam şi Eva, populând Paradisul, de unde au fost izgoniţi datorită păcatului originar – voinţa de a cunoaşte. ESTE IDEEA DE FOND A CREŞTINISMULUI (sic!)”  
  Ce concluzie se poate trage despre un individ care îmbrăţişează asemenea elucubraţii: arierat, viclean, credul sau, pur şi simplu, alienat ? Creaţia lui Adam şi a Evei constituie obiectul Cărţii Genezei, care nici măcar nu face parte din Testamentul lui Cristos – care pune bazele creştinismului. Cartea Genezei este invocată şi de islamişti, dar aceasta nu înseamnă că islamismul este învăţătură creştină. În nici un loc din Geneza şi din întreaga Biblie nu se relatează că Adam şi Eva ar fi populat Paradisul, înainte sau după căderea în păcat, ceea ce îi este cunoscut şi unui analfabet ! Sau, poate erudiţii care au făcut asemenea afirmaţie vor să spună că Adam şi Eva au populat paradisul cu animale, ce urmau să evolueze în atei !!

  Şi dacă această afirmaţie poate fi pusă pe seama superficialităţii, afirmaţia că păcatul originar este voinţa de a cunoaşte, se identifică cu absurditatea. Noţiunea de păcat apare în Biblie pentru prima oară în cazul lui Cain, care iubea mai mult animalele decât pe om (Geneza 4.3-8), cam cum fac şi pământenii din ziua de astăzi care Îl refuză pe Creator. Dumnezeul nu i-a interzis omului să se înfrupte din pomul cunoaşterii binelui şi a răului, printr-o poruncă imperativă, ci i-a dat legea morală, a vieţii – preceptul: poţi mânca, după plăcere, din toţi pomii din grădină, dar din pomul cunoaşterii binelui şi a răului, să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din rodul său vei fi muritor (Geneza 2.9, 16). Deci, El l-a informat pe om cu privire la secretul vieţii, în antiteză cu fatalitatea. Dacă Dumnezeul i-ar fi dat porunca imperativă, de interzicere a cunoaşterii, aceasta ar fi sunat astfel: mănâncă din pomul vieţii şi nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi a răului, pentru că altfel te omor ! Creatorul, însă, i-a oferit omului abia creat preceptul, adică informaţia că, pe de o parte, are viaţa veşnică în dar, acceptând de bunăvoie să se înfrupte din Pomul vieţii – simbol al credinţei în Logosul Creatorului, iar pe de altă parte, că pierde viaţa veşnică, intrând în intimitate cu binele amalgamat cu răul, cerându-i să nu se lase ispitit de un fruct arătos – dulce, dar şi amar (care nu are nici o legătură cu vreun măr, aşa cum ştiu tradiţionaliştii !!). 
  Dumnezeul l-a creat pe om LIBER, nu sclav sau robot şi, în libertate, după informarea precisă pe care i-a dat-o, însoţită şi de avertismentul fatalităţii, i-a oferit posibilitatea ca, prin propria sa voinţă, să aleagă viaţa sau moartea. (Un novice, sigur va muri dacă intră în contact cu o instalaţie electrică complexă, de putere, dar sigur va trăi dacă mai întâi se va iniţia şi va folosi echipamentul de protecţie adecvat).

   Aşadar, omul în grădina Edenului nu a primit nici o poruncă de interdicţie a cunoaşterii, din partea Creatorului, chiar dacă traducerile confuze din Geneza 2.16; 3.11 şi din 1 Timotei 2.14 contrazic afirmaţia noastră. (Cuvintele: „de călcare a poruncii”, din finalul versetului 2.14, din întâia Epistolă a lui Pavel către Timotei, sunt adăugate artificial de către traducători). Şi dacă nu s-a dat porunca (imperativă), nu a avut loc nici călcarea de poruncă şi, deci, nici păcatul originar de călcare a poruncii date (!) de Creator împotriva (?!) cunoaşterii. 

 Realitatea este, însă, cu totul alta şi anume că Dumnezeul i-a pus în faţă omului creat ANTITEZA: pozitivul şi negativul, adică viaţa (nemuritoare) şi moartea (viaţa muritoare), în totală voinţă liberă. Dacă ateii consideră că viaţa este negativul şi cunoaşterea binelui otrăvit de rău este pozitivul, atunci aceştia sunt, cu adevărat, cei mai de plâns oameni. Păcatul originar nu este efectul nici unei fărădelegi, ci este alegerea deliberată a morţii, de către primul om creat...

  Creatorul nu a condamnat şi nici nu condamnă pe nimeni pentru voinţa de a cunoaşte. Cunoaşterea binelui şi a răului, ca atribut al pomului din grădina Edenului, nu semnifică nici pe departe cunoaşterea naturii, în sensul de ştiinţă, întrucât cuvântul biblic utilizat este echivalentul grecescului gnosis – cunoaştere profundă, şi nu episteme, care înseamnă cunoaştere superficială. Corespunzător, verbele echivalente acestora sunt ginosko şi respectiv, epistame. Ginosko înseamnă a cunoaşte din interiorul Celui cunoscut şi indică frecvent o relaţie directă între cunoscător şi Cunoscut. De aceea, nici un om nu poate afirma că a cunoscut miezul Pâmântului sau Soarele, măcar la suprafaţă, dar putem afirma, fără rezerve, că avem informaţii, date, măsurători, scheme logice şi matematice despre fenomene greu accesibile, aştri, miezul Pământului etc. Toate acestea fac obiectul ştiinţei (episteme), având ca echivalente verbele xero, epistame şi nu ginosko, proginosko sau epiginosko. Gnorizo este expresia lui gnosis şi înseamnă a căpăta informaţie despre adevărul (obiectiv), atât pe calea cunoaşterii, cât şi pe calea ştiinţei. De aceea, prin ştiinţă putem căpăta ŞI informaţii false, dar prin cunoaştere, numai informaţii adevărate. În acest context, ignorant este numai cel ce îmbrăţişează falsul şi nicidecum cel care nu posedă tot felul de informaţii furnizate de alţii, majoritatea fictive şi subiective.                   

  Mesajul predominant al Creatorului, către întreaga omenire, este OBLIGAŢIA ŞI NECESITATEA CUNOAŞTERII ! De la un capăt la celălalt al Logosului scris al Creatorului, Acesta, prin glasul profeţilor şi al apostolilor evangelişti, îndeamnă la cunoaştere ! De la creaţie, Dumnezeul Însuşi i-a poruncit omului-pereche să cunoască Natura şi nicidecum nu l-a condamnat pentru voinţa de a o cunoaşte! Iată, cu adevărat, PORUNCA (imperativă) din grădina Edenului: Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi Pământul şi SUPUNEŢI-L ! STĂPÂNIŢI toată fauna şi VALORIFICAŢI toată flora !... (Geneza 1.28, 29).  Poate fi stăpânit regnul animal şi poate fi valorificat regnul vegetal fără o cunoaştere avansată? Poate fi supusă Natura (Pământul) fără cercetare şi fără cunoaştere ?! Creatorul mustră pe poporul Său pentru lipsa voinţei de a cunoaşte, taman invers faţă de cum ştiu ateii. Iată un citat, ca atâtea altele, din Scriptură, care confirmă adevărul: Poporul Meu piere din lipsă de cunoaştere; fiindcă a lepădat cunoaşterea, şi Eu îl voi lepăda şi nu-Mi va mai fi slujitor (Oseah 4.6).

  Cunoaşterea, în sens generalizat, cuprinde toată cantitatea de informaţie despre adevărul obiectiv, pe care o posedă entitatea vie superioară, căpătată prin diverse căi, directe şi indirecte. Cunoaşterea căpătată exclusiv pe calea ştiinţei duce, ineluctabil, la imbecilitate, întrucât personalitatea fiinţei în cauză, se transformă într-un organism-robot, care ia tot ce i se oferă, fără discernământ şi fără nici o verificare!! (1 Tesaloniceni 5.21)...

  Orice om raţional ştie că natura materială este o dualitate, având în sine binele şi răul. Cine poate să nu fie de acord că apa şi focul sunt benefice şi cine poate susţine că apa şi focul nu sunt malefice ? Şi cine nu remarcă că orice realitate materială are caracter dualitar, concretizat în bine şi în rău ?

  Tocmai de aceea, CREATORUL cheamă omul – încă de la creaţie – la CUNOAŞTEREA VIEŢII (BINELUI) şi apoi la ŞTIINŢA NATURII (BINELUI şi a RĂULUI). Cine vrea să capete informaţii despre Natură, trebuie să apeleze la cercetarea ştiinţifică şi cine vrea să afle viaţa şi sensul vieţii, TREBUIE SĂ APELEZE LA CUNOAŞTERE. Creatorul nu poate fi aflat şi nici viaţa nu poate fi aflată prin ştiinţă, ci numai prin cunoaştere. Cine vrea să fie integru trebuie să îmbrăţişeze ştiinţa, dar nu fără cunoaştere...

  Marea tragedie a omenirii nu este neacceptarea unui Dumnezeu, fie chiar şi a Celui Suprem, ci neacceptarea atotputerniciei, hiperînţelepciunii şi a agapei Dumnezeului (Suprem). Majoritatea oamenilor nu vrea să creadă că Eternul (Yahweh) a venit în Chip de om pe Pământ ! De ce ? Pentru că aceşti oameni nu cred, de fapt, în Adevărul absolut, care este Creatorul Absolut şi tot ce este absolut nu are cum să fie relativ ! El poate orice, dar tot ce face, nu este la nivelul judecăţii extrapolate a omului – care, deocamdată, e limitat la spaţiul tetradimensional şi nu beneficiază de cel multidimensional. A crede într-un dumnezeu nebun, care „învaţă” pe enoriaşi că trebuie să se sinucidă, pentru a merge în Paradis, sau că moştenesc viaţa eternă prin reîncarnare, sau că trebuie să se închine la oseminte „sfinte” sau la diverse chipuri „sfinte”, sau că trebuie să practice sihăstria, sau să împlinească felurite ritualuri pentru mântuire, şi tot ce ţine de antiraţiune şi de ostilitate faţă de Logos, înseamnă A NU CREDE ÎN DUMNEZEUL ABSOLUT ! Orice altă manifestare a credinţei, decât cea în Dumnezeul Suprem, în atotputernicia, hiperînţelepciunea şi agapea Sa, nu este decât un fals, o amăgire, ascunsă la umbra ignoranţei, ipocriziei şi a laşităţii.

  Am văzut oameni ce persiflau afirmaţia biblică de creaţie a Evei din coasta lui Adam. Dacă din două celule, gametul mascul şi gametul femel, poate lua naştere un organism uman, atunci cum dintr-o coastă, care conţine o multitudine de celule, citoplasmatice şi neuronale, nu este posibilă teoretic geneza unui organism uman ? Numai un ignorant şi necredincios poate fi  pus într-o asemena stare lamentabilă. Pentru el, nimeni - un subiect ilogic, este pe deplin acceptat, dar Creatorul - Subiectul logic, nu este acceptat !